Din copilarie

Amintiri pierdute &nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;S-a lăsat pe spătarul scaunului și a auzit cum lemnul a scârțâit puternic. Și-a dus lent mâinile la ceafă și le-a împreunat, sprijinindu-și capul în palmele ușor transpirate. Ecranul laptopului emana o lumină puternică și obositoare, iar telefonul vibra pe blatul de lângă chiuveta din bucătărie. La început, când scria, totul venea de la sine. Romane întregi se scriau singure, ea era doar un ajutor pentru miile de cuvinte și sentimente care se grăbeau să ajungă pe foaia de hartie. Își amintește cum uneori o durea mâna din cauza vitezei cu care reușea să scrie. Aaryah, sora ei mai mica, mereu se mira când o vedea în momentele în care compunea. Părea că se transformă total, lăsând realitatea în urmă și plecând spre o lume ceva mai largă decat lumea imaginației. Mereu i s-a părut ca Vivianne putea distruge și reface întreg universul de fiecare dată când se așeza pe scaun și mâzgălea cuvinte ce creau realități și construiau destine pe bucăți de hârtie. Părinții lui Vivianne aveau o plăcere aparte pentru numele cu semnificații ascunse, care puteau predestina viitorul persoanei care il purta. Vivianne putea fi tradus "cea care creează universul" sau "în viață". Poate că numele i-a dat talentul de a crea lumi și povești din cuvinte fără sens aruncate laolaltă. Însă acest talent, ca orice abilitate, nu a putut să-i aducă doar fericire. Plăcerea de a rămâne cu capul în nori zile întregi și încercarea - ce eșua de fiecare dată - de a ignora în totalitate problemele vieții de zi cu zi, o făceau să-și piardă din prieteni și să audă doar țipete din partea părinților, de fiecare dată când ajungea acasă. Părinții ei au numit-o "în viața" ca să poată trai, însă, într-un fel, ei făceau să pară că fata trăia prea mult. Cand s-a nascut Aaryah, mama a stat trează mult timp să îi aleagă numele, căutând amănunțit semnificațiile lui. Nu voia să se pricopsească iar cu un copil căruia îi plăcea să traiască mai mult decât, după părerea ei, ar fi trebuit. Aaryah - cea care este nobilă și onorată. Aerul aristocrat din numele fetiței nu o făcuse să nu calce pe urmele surorii ei, însă ea era mai retrasă și mult mai calmă decât sora ei mai mare. Vivianne a scris odată o poveste în care sora sa era personajul principal; fata care fura ochii printului și, prin inteligență, frumusețe și tărie de caracter, ajungea regină. Vivianne nu s-a regăsit niciodată în acea poveste cu final fericit. A revenit brusc din ceața amintirilor care-i întunecaseră mintea. S-a îndreptat de spate și și-a lipit tălpile de parchetul rece, iar apoi, cu o oarecare greutate, s-a ridicat și a mers spre bucătărie, unde telefonul ei ce vibra mai devreme, acum zăcea stins, uitat pe unul dintre blaturi. În spatele ei, lampa mică din colțul camerei și ecranul laptopului erau singurele surse de lumină. A băgat mâna după perete pentru a aprinde becul, înainte de a trece pragul spre bucătărie. Într-un final a ridicat telefonul și a sunat-o pe Aaryah, fiind pregătită să-și ceară scuze că nu a răspuns mai devreme. A auzit un "beep" lung și o voce robotizată spunând ceva despre cum apelantul nu era disponibil. Nu știa exact ce a zis vocea aceea, mereu închidea prea repede pentru a-i permite să-și termine fraza.

Alexandra Nechita E cunoscută drept "Micuţa Picasso" nu doar de către români, ci și de întreaga lume. La doar opt ani, copilul Alexandra Nechita uimea cu picturile sale întregul mapamond, expunându-şi lucrările la Biblioteca Municipală din Los Angeles în 1993. În prezent, Alexandra Nechita este o tânără doamnă, care a adunat de-a lungul anilor, în cartea sa de vizită, toate "atributele" unui mare artist plastic şi sculptor.&nbsp; Alexandra Nechita s-a născut la 27 august 1985, la Vaslui. A început să deseneze la vârsta de doi ani, iar la şapte ani picta deja pe pânză, în ulei şi în acrilic. Plecată din ţară pe când avea mai puţin de doi ani, s-a stabilit, împreună cu părinţii, în SUA. Prima sa expoziţie a avut loc într-o sală special amenajată, în Los Angeles, pe când avea opt ani.&nbsp; Talentul ei a fost remarcat de un colecţionar, apoi Alexandra a devenit cunoscută, lucrările ei fiind asemănate - de către criticii de artă - cu cele ale lui Pablo Picasso, astfel că, în curând, presa americană i-a atribuit numele "Micuţa Picasso". Prin picturile ei în stil neo-cubist, a atras atenţia mass-media, care a început să vorbească în termeni elogioşi despre "copilul-fenomen", despre foarte tânăra artistă care stăpânea desenul şi culorile, care şi-a creat un limbaj vizual propriu, într-o manieră unică, lirică, figurativă şi abstractă.&nbsp; De atunci, lucrările Alexandrei Nechita şi-au dezvoltat personalitatea artistică, devenind mai sofisticate şi pe deplin integrate în nuanţele şi aspectele vieţii. Evoluţia ei ca artist a venit firesc, pentru că felul de a gândi și de a percepe realitatea s-a schimbat pe măsură ce anii au trecut. Estetica picturilor, valoarea şi sensul pe care le dă formelor, liniilor, culorilor s-au maturizat odată cu ea. A avut expoziţii în toată lumea şi continuă să creeze şi să-şi dezvolte talentul în diferite direcţii ale artei. Picturile Alexandrei Nechita sunt deseori mari, demonstrând atenţia deosebită acordată culorilor şi spaţiului, în timp ce transmit mesaje puternice, de obicei legate de pace şi de libertatea universală. "Pictura reprezintă pentru mine un mod de comunicare a sentimentelor mele interioare. Prin pictură am o voce şi pot schimba", declara Alexandra. Artista a absolvit UCLA în 2008, obținând o diplomă în Arte frumoase. Alexandra Nechita a devenit un factor activ în promovarea artelor ca mod de comunicare, sprijinind arta în şcoli, ca instrument de exprimare şi de comunicare. Este dedicată eforturilor şi iniţiativelor menite să sporească oportunitatea rezolvării paşnice a conflictelor şi a înlăturării forţei și violenţei în societatea noastră, militând pentru pace, caritate și acte umanitare.

&nbsp;După ce s-a mutat în sudul Franței, paleta sa a evoluat de la tonurile întunecate ale primilor săi ani la culori vii și saturate. Picturile compuse din pete de culori vii păreau să prindă viață pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor. Van Gogh s-a dus și mai departe. În locul copierii formelor exacte, se străduia să exprime senzații și sentimente. Albert Aurier analizează tema și maniera lui Van Gogh: „Pensula lui operează cu pete enorme pe tonuri foarte pure, cu dâre curbe, rupte de tușe rectilinii... cu foarte strălucitoare construcții, îngrămădite uneori cu stângăcie, și toate acestea dau anumitor pânze aparența solidă de ziduri orbitoare de lumină clădite din cristale și soare.” Deși se crede că Van Gogh este maestrul liniilor curbe, schițele tablourilor, realizate direct pe scrisorile trimise de el, sunt compuse în întregime din linii drepte. Desenele induc în eroare și nimeni nu s-ar gândi că au fost trasate de Van Gogh. Într-o scrisoare trimisă fratelui său, Theo, pe 31 iulie 1882, pictorul explica procesul din spatele unei acuarele, dublând tabloul cu o schiță realizată în cerneală și cărbune. Vincent van Gogh voia să fie un țăran-pictor, care să facă artă pentru „muncitori, țărani, pescari și prostituate“, obținând totodată subtilități artistice demne de cei mai mari maeștri. Iar triumful său cel mai mare este că a și reușit. Van Gogh n-a abordat o gamă largă de subiecte, limitându-se la autoportrete, reprezentări ale unor oameni obișnuiți într-un cadru natural, scene de interior, naturi moarte și peisaje. La începuturile carierei sale van Gogh și-a ales modelele din rândul țăranilor pe care îi cunoștea atât de bine, redând în portrete și scene de grup trăsăturile lor aspre, dure, bine definite, obosite și adesea triste. Mai târziu însă, pe măsură ce banii erau tot mai puțini - în ciuda eforturilor lui Theo van Gogh - a renunțat la modele. A început să experimenteze, pictând din memorie și, cel mai adesea, pictând peisaje și compoziții florale, de o uluitoare intensitate cromatică. Dragu Antonia, clasa a 9-a B

Anne Frank &nbsp; Annelies Marie „Anne” Frank&nbsp;a fost o tânără evreică germană, cunoscută mai ales pentru&nbsp;Jurnalul&nbsp;său publicat postum, care descrie cei doi ani petrecuți de ea și familia ei în ascunzătoare în Amsterdam. Jurnalul Annei este probabil cea mai citită piesă din literatură pe tema Holocaustului din lume. Ea s-a născut în 1929 la Frankfurt, în Germania. Familia ei a fugit la Amsterdam pentru a scăpa de persecuția&nbsp;nazistă. În anii 1930, tatăl ei a construit o afacere de succes. Familia Frank a rămas în apartamentul său de dinainte de război până când fiica lor mai mare, Margot, a primit o chemare oficială pentru a se prezenta într-un&nbsp;lagăr de muncă nazist&nbsp;în 1942. Punând în acțiune un plan care fusese destinat unui moment ulterior din timpul războiului, familia s-a ascuns în anexa secretă a clădirii companiei lui Otto Frank, tatăl Annei. Au fost însoțiți în ascunzătoare de partenerul de afaceri al lui Otto, Hermann van Pels, precum și de soția acestuia, Auguste și de fiul lor, Peter. &nbsp;În ceastă perioadă, Anne a scris despre experiențele ei în ascunzătoare, ca o adolescentă curioasă, în floarea vârstei. În primăvara anului 1944, după ce a auzit un reportaj radio de război care cerea relatări directe despre ocupație, Anne a început să editeze și să rescrie secțiuni și, de asemenea, și-a schimbat stilul și tema. Pe lângă descrierea vieții de zi cu zi în ascunzătoarea lor, Anne a reflectat asupra identității sale naționale și religioase și a unor teme mai mature, inclusiv relația dificilă cu mama sa, povestea ei cu Peter van Pels și schimbările fizice din timpul adolescenței.

Castelul Iulia Hasdeu - Documentar "Povestea Celor doua Iulii"

&nbsp;Bariera magică a copilăriei nu are limite... &nbsp;&nbsp;Nu mi se întâmplă des să îmi vină în minte imaginea fetiței micuțe, cu capul în nori, cu cârlionți în păr de parcă tocmai fusese martora unei explozii, alergând de colo-colo și ținând în brațe păpușa de care nu se dezlipea niciodată.&nbsp; &nbsp;&nbsp;&nbsp;Purta întotdeauna rochii lungi, cu volane și mărgele la gât. Era fascinată de sunetul perlelor, care se scuturau neîncetat, iar rochița ei lungă se ondula asemenea valurilor acolo unde muzica picura sunete vieneze.&nbsp; &nbsp;&nbsp;&nbsp;Râdea mereu și făcea năzdrăvănii, de parcă era un mic vârtej de energie pozitivă. Nu stătea locului nicio clipă. Nu apucai să te uiți la ea puțin, să vezi cum flutura în aer buclele-i aurii ca niște păsări de mătase, că deja era în capătul celălalt.&nbsp;Era năstrușnică, nevoie mare, dar chipul angelic nu o trăda niciodată. Zâmbetul ei cald parcă însenina întreaga încăpere. Era mereu cu capul în nori, trăia visând… trăia într-o lume de basm, o lume a păpușilor, a magiei, a vrăjilor. Trăia pe norişorul ei pufos, de pe care nu cobora...&nbsp;Era o fire ageră și inteligentă. Spunea că o să fie cea mai bună mămică din lume, pentru că își îngrijește păpușile exact așa cum trebuie. Și nu rata nicio ocazie să le spele, schimbe sau să le plimbe prin parc. Mai mult de atât, în joaca ei, spunea că o să devină profesoară. În viziunea unui copil de 5 ani, a fi profesor însemna dragoste nemărginită față de elevi, pe care, ulterior, îi ademenea în tainele lecturii.&nbsp; &nbsp;&nbsp;&nbsp;Surprinzător era faptul că își lua rolul tare în serios. Avea o tabla mare, albă, pe care scria lecția.. Și în fiecare zi preda o lecție nouă…&nbsp;Fie ca vorbea de corpul uman sau de rochii de prințese, tot lecție se numea. Și chiar dacă nu era scris ceva coerent pe tablă, avea valoare sentimentală, pentru că,&nbsp;de fiecare dată stătea să le explice pana la ultimul detaliu. Astfel se asigura ca micuții din fata ei înțelegeau tot. &nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;Acest joc „de-a profesoara” nu înceta niciodată. Pentru ca iubea să facă asta. Și întotdeauna se asigura că era o bună educatoare sau profesoară, pentru că le corecta temele, pe care tot ea muncea să le rezolve. Și dacă învăța o lecție nouă la şcoală o studia temeinic într-un univers în care ea era profesorul. &nbsp;Îi plăcea să facă cum vrea ea, să fie șeful și să se facă înțeleasă. Își imagina că micuții o laudă şi&nbsp;îi spun mereu că și-au îmbogățit bagajul de cunoștințe.&nbsp;Făcea excursii și pleca în lumea largă, care se limita la camera de alături,&nbsp;dar pentru ea era un paradis. &nbsp;&nbsp;&nbsp;Alături de ea toate păpușile și plușurile din cameră prindeau grai omenesc și spuneau vrute și nevrute. Dansau şi cântau, săreau și țipau. Ba chiar deranjau orele. Și atunci micuța se supăra foarte tare..&nbsp; &nbsp;&nbsp;&nbsp;Niciun elev nu scăpa de amarnica pedeapsa a colțului.&nbsp;Simțea o anume satisfacție când își mustra copiii și își imagina cum îi aruncă priviri care mai de care mai sfidătoare la care ea, ulterior, răspundea cu o vorbă bună și dulceață în glas. Așa se făcea că imediat le trecea tuturor orice supărare.&nbsp; &nbsp;&nbsp;&nbsp;În pauza de masă, pregătea cu migală gustări pentru fiecare micuț.&nbsp;Iar când venea ora de culcare, îi schimba tacticos pe copilași, le cânta un cântec de leagăn și aștepta cu orele la căpătâiul lor, dezmierdându-le părul inexistent. Și era tare mandră ca toți copiii reușeau să doarmă ore bune. Uneori, adormea şi ea, alteori fura startul și începea să se uite la un episod din serialul preferat. Casa ei era un univers al păpușilor. Hăinuțele micuțe erau așezate atent în dulăpioarele înguste. Fiecare elev beneficia și de orele lui de joacă, de propriul pătuț, de propriile jucării de pluș și chiar de propriile hăinuțe. Avea și zile în care organiza un carnaval. Și atunci toată casa îmbrăca straie de petrecere. Nu contenea să râdă, să cânte și să arunce în sus confetti. Cânta mereu un la mulți ani triumfător şi o atmosfera plină de chicote inunda toată casa.&nbsp;&nbsp;Adora să se joace, jocul era viața ei și era foarte important pentru ea, pentru că, în mica ei lume de basm, totul părea real…&nbsp;&nbsp;Putea fi scriitorul propriului destin, putea fi oricine și se putea proiecta în orice lume își dorea, deoarece nimeni nu o oprea.&nbsp; Asta pentru ca bariera magică a copilăriei nu are limite… Laetiția Hossu-Longin,clasa a 10- a A

Alexandra Nechita s-a implicat în acţiuni de promovare a păcii, transmiţând lumii mesajul său plin de speranţă. În aprilie 2004, adolescenţii au numit-o pe Alexandra Nechita „una dintre cele 20 de adolescente care vor schimba lumea”. Cu un monument de bronz de 5 metri dedicat păcii, apreciat de o comisie specială aprobată de regina Elisabeta a II-a, Alexandra Nechita își foloseşte talentul artistic pentru „a schimba lumea”. În 2005, creaţiile Alexandrei Nechita au fost alese pentru un set de monede comemorative intitulat „Pacea este singura opţiune”. Bătute în aur pur, argint şi platină, creaţiile sale au primit aprobarea reginei Elisabeta a II-a, a cărei efigie împodobeşte, de asemenea, monedele. În iunie 2005, Alexandra Nechita le-a prezentat oamenilor din Singapore un masiv monument de bronz, intitulat „Să fie pace!”. Este bine cunoscută și apreciată pentru acțiunile sale filantropice, printre care se numără și donația către Spitalul Clinic de Urgență pentru copii „Maria Sklodowska Curie” din București, anunțată pe data de 12 octombrie 2020. Ca semn al prețuirii și admirației pentru renumita artistă, una dintre școlile din municipiul Vaslui îi poartă cu mândrie numele.&nbsp; Pe lângă pictură, Alexandra e pasionată şi de sculptură. Lucrările sale au fost expuse în Los Angeles, Chicago, Dallas, Philadelphia, Washington şi New York. În 2017, timp de o lună, opt sculpturi ale ei au fost expuse şi în Bucureşti, în faţa Ateneului Român, sub numele "Grădina cu sculpturi". Toate cele opt lucrări au fost realizate în perioada în care Alexandra a stat în ţara natală. "Este prima oară când expun un ansamblu de sculpturi în ţară, unde sunt cunoscută mai degrabă ca pictoriţă. Sunt primele realizate chiar aici, cu materiale locale şi - lucrul care mă bucură cel mai tare - sunt accesibile publicului, într-un spaţiu mai puţin convenţional, care încurajează interacţiunea. Visam de mult să creez în România şi să expun pentru publicul de aici", declara artista în 2017. Opere ale artistei americane de origine română se află în colecţii publice speciale, fiind expuse în marile galerii de artă ale lumii: România, Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Singapore, Japonia şi Noua Zeelandă. Tablouri ale Alexandrei Nechita se află și în colecțiile de artă ale Vaticanului. Valoroasele lucrări au atras atenția colecţionarilor particulari, care şi-au îmbogăţit colecţiile cu tablourile Alexandrei Nechita. Lucrări din opera sa se află în colecţiile particulare ale multor celebrităţi, incluzând pe Stephen Aldwin, Phil Collins, Ellen Degeneres, Catherine Deneuve, R. Dale şi Teresa Earnhardt, Melissa Etheridge, Amalia Fortabat, Whoopi Goldberg, Familia Lee Iococca, Calvin Klein, David Letterman, Rosie O’Donnell, Litle Richard, Paul Stanley, Oprah Winfrey, Debra Messing şi alții. Omul şi pictorul Alexandra Nechita a constituit motiv de inspiraţie pentru apariţia unor cărţi de referinţă în întreaga lume. ”Mâini şi Porumbiţă” a apărut în 2005 și conţine eseuri despre arta sa, scrise de celebri istorici de artă, precum şi fotografii ale picturilor sale, desene, sculpturi şi lucrări în sticlă. Prefaţa este scrisă de Larry King. Sofia Matei,clasa a 5-a B

Un aspect care mi-a trezit uimirea și mi-a sporit admirația pentru Iulia este acela că a intrat în istorie mai ales pentru statutul său de primă studentă româncă în cadrul celei mai renumite facultăți din Franța și anume, la Sorbona, Paris. Își susține licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituţii de învăţământ. Tot la Paris, frecventează cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii, studia intens, simţea nevoia să acumuleze cât mai multe cunoştinţe, lua lecţii de pictură şi de canto de la profesori celebri ai vremii, era sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă.&nbsp; Tânăra începe pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea”, însă în anul 1887, se îmbolnăveşte grav, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorinţă de a învăţa, iar medicii dau un verdict crunt: are tuberculoză. În vara anului 1887, vine în vizită la Curtea de Argeş, a continuat să scrie poezii şi cugetări, apoi s-a întors la Paris, însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Părinţii săi au dus-o la tratament la Montreux, în Elveţia, însă, deşi medicii opinau că boala tinerei se va vindeca, starea ei se deteriora vizibil. Se stinge din viaţă la 29 septembrie 1888, având numai 18 ani și fiind înmormântată la Cimitirul Bellu.&nbsp; După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Hașdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă și comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notițe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care şi-a trăit ultimele luni. Din păcate, acesta nu s-a resemnat niciodată în ceea ce privește pierderea celei mai dragi ființe. Foarte afectat, a construit, în memoria ei, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de „Castelul Iulia Hașdeu”. Iulia Hașdeu va rămâne în permanență în istoria literaturii române și nu (doar) pentru intelectul ei unic, ci pentru că înainte de toate, Iulia a fost un copil. Simpla definiție a unui copil împreunată cu lista sumativă de performanțe ale sale, reiese clar un nivel de superioritate de care dispune copilul, demn de admirat și apreciat. Acum, revin la întrebarea de la început: Ce înseamnă a fi intelectual? Mi-am răspuns că intelectualitatea este și ea un mușchi care se antrenează în fiecare zi. Intelectul dispune de niște zăcăminte proprii ale fiecăruia dintre noi, pe care putem alege să le extragem sau nu. Așadar, a fi intelectual înseamnă a fi, în primul rând, curios. A fi răbdător și rațional în ceea ce privește limitele personale. A citi cu mintea, nu doar cu ochii. Nu în ultimul rând, sunt sigură că a fi intelectual reprezintă dârzenia copilului împins de la spate care încet-încet prinde aripi și se deprinde a se hrăni cu artă în fiecare zi din câte mai are de trăit, până în ultima secundă a respirației... Camelia Costea clasa a 10-a A

Who is Gustav Klimt?

Vincent Willem van Gogh A fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii și impactul emoțional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere. Van Gogh a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi și 1.100 de desene și schițe. Astăzi multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje și picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute și cele mai scumpe din lume. Fiind puțin apreciat în timpul vieții, faima sa a crescut în anii de după moarte. Astăzi el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanți pictori din istorie. Investigațiile recente arată că van Gogh a început să deseneze încă de mic. 4 schițe din 1862 (pe atunci avea 9 ani) au fost conservate; 2 dintre ele reprezintă natura, celelalte sunt copii. Câteva cunoscut peisaje datează din 1863-1873, în ele marea putere de observație fiind evidentă. Dintre toate picturile lui van Gogh, Lan de grâu cu corbi a fost, probabil, subiectul celor mai multe speculații. Mulți cred că este ultima lui lucrare, considerând cerul învolburat plin de ciori și poteca întreruptă ca prevestiri ale morții apropiate. Stilul original al lui Vincent van Gogh, care a influențat puternic dezvoltarea picturii moderne, are ca punct central atât exuberantele trăsături de penel cât și culorile, vibrante și adesea ireale, care transmit emoții și creează atmosferă. Datorită pigmenților de nouă generație din secolul 19, Van Gogh a putut crea, de exemplu, nuanțele bogate de galben folosite în faimoasele tablouri Floarea Soarelui. Din anul 1880, Van Gogh s-a dedicat vocației de artist, manifestându-și interesul exclusiv pentru schițe și acuarelă. Aproape în cinci ani pictorul a căpătat o tehnică excelentă, originală. Apoi, a urmat cursurile de desen la Academia din Bruxelles. Criticii de artă afirmă că cea mai faimoasă lucrare a sa din perioada olandeză este “Mâncătorii de cartofi (1885)” și o consideră ca fiind pictura terestră și întunecată cu influențe din partea lui Jean-François Millet, apreciat datorită picturilor inspirate din viața țăranilor.

Gustav Klimt A fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii&nbsp;Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia dintre cele mai mari revoluții din istoria artei. Gustav Klimt s-a născut la 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei. Tatăl său, de profesie giuvaergiu, era originar din Cehia. Despre perioada de dinainte de anul 1867, privitor la copilăria lui Klimt, nu avem aproape niciun fel de informații. Se dovedește de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reușește la examenul de admitere la "Kunstgewerbeschule" ("Școala de Arte Aplicate") din Viena. Doi ani frecventează cursurile acestei școli și, concomitent, învață pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger. La nici treizeci de ani este considerat unul dintre cei mai importanți artiști austrieci. Între anii 1891-1897, devine membru al societății artiștilor vienezi, "Künstlerhausgenossenschaft".&nbsp;Până la urmă, ei înființează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiștii ce i-au fost apropiați și, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea și formează un alt grup, "Kunstschau". &nbsp;Una dintre cele mai renumite picturi ale lui Klimt este "Sărutul" (1907-1908). Ea datează din așa-numită perioadă "de aur" a artistului. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de petalele aurii ce luminează scena intimă a sărutului. Măiestria decorativă a lui Klimt se poate observa pe exemplul oferit de covorul de flori întins la picioarele celor doi îndrăgostiți, pe care figurile unite în îmbrățișare au încremenit. În ciuda numeroaselor legături și aventuri amoroase, Klimt a avut o singură dragoste, Emilie Flöge, pe care a reprezentat-o în mai multe tablouri. Începând din anul 1900, pictorul petrece mereu câteva săptămâni de vară pe moșia familiei Flöge, pe malul lacului Attersee. Pictează mai ales peisaje, grupuri de copaci, boschete de flori ("Grădină cu floarea soarelui" 1905), dar și compoziții în care motivul principal îl reprezintă personaje feminine, reinterpretând miturile și simbolurile. Daria Canjea, clasa a 9-a B

Wolfgang Amadeus Mozart Wolfgang Amadeus Mozart (Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la&nbsp;27 ianuarie&nbsp;1756&nbsp;la&nbsp;Salzburg. Tatăl său,&nbsp;Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea&nbsp;principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În registrul de botez, Mozart a fost înregistrat cu numele: Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus,care în limba greacă înseamnă&nbsp;Cel iubit de Dumnezeu. Mai târziu, numele s-a germanizat în&nbsp;Gottlieb.&nbsp;Amadeus&nbsp;este un supranume pe care Mozart l-a primit la 16 ani în urma vizitei sale în Italia, la Bologna, unde a uimit spectatorii prin talentul său de compozitor și intepret. Mozart a trăit doar 36 de ani, dar în această perioadă a creat 652 de lucrări, dintre care multe au devenit cu adevărat celebre.Anii de viaţă ai lui Mozart pot fi împărţiţi în trei mari etape, corespunzând principalelor epoci de viaţă şi de creaţie a marelui artist.În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime.&nbsp;Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35&nbsp;Haffner, nr. 36&nbsp;Linz, nr. 40 și nr. 41&nbsp;Jupiter. Liszt a remarcat odată că Mozart a compus de fapt mai multe măsuri decât ar fi putut scrie un copist experimentat într-o viață întreagă. De asemenea, muzicologul Francis Tovey susținea cu fermitate că Mozart atisnese maturitatea artistică și era desăvârșit în mai toate geenurile la vârsta de 12 ani. La vârsta de zece sau unsprezece ani, Mozart devenise un muzician desăvârșit, care era capabil să cânte la clavecin și la vioară la nivel de instrumentist concertist și se familiarizase cu mai toate instrumentele unuei orchestre, putând să le vorbească interpreților cu limbajul propriu fiecăruia. &nbsp;Interpretarea lui Mozart la pian era delicată, dar staccato. Lui Beethoven, care l-a auzit odată cântând, i s-a părut că Mozart avea o tehnică „prea neșlefuită”. Cânta cu drag la vioră, dar și cu mai mult drag la violă. Însă, amândouă îi creau dificultăți fizice, deoarece, fiind scund, avea brațele prea scurte. A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade. În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul&nbsp;O glumă muzicală&nbsp;etc.

Pablo Picasso Pablo Picasso a fost un&nbsp;artist plastic spaniol, fiind cunoscut ca cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre maeștrii penelului și care nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Tot ceea ce a realizat a fost conturat cu multă pasiune. Pe lângă ocupația de pictor, Picasso a mai fost și sculptor, ceramist, scenograf, poet, dramaturg, scriitor tipograf și artist în colaj. O curiozitate de care nu multă lume știe este faptul că după 78 de ani de activitate artistică, numărul total de lucrări ale lui Picasso se ridică la peste 147.800, de aceea el este considerat cel mai scump, furat și falsificat artist. Un detaliu care m-a fascinat a fost faptul că în copilărie, primul cuvânt rostit de acesta nu a fost „mama” sau „tata”, ci „piz”, care este prescurtarea cuvântului „ lápiz”, care în spaniolă înseamnă creion. Pe lângă talentul său înnăscut, nu se poate spune că îl cunoști pe Pablo Picasso, dacă nu știi de viața lui amoroasă: a fost căsătorit de două ori, dar a avut multe iubite de-a lungul vieții și a lăsat în urmă patru copii, făcuți cu patru femei.&nbsp;&nbsp; Alina Cristache, clasa a 9-a B

În calitate de compozitor, producția publicată de George Enescu a fost relativ modestă, deși conținea câteva lucrări substanțiale, inclusiv capodopera sa, opera Oedip. Faptul că cele trei simfonii&nbsp;publicate au fost compuse între 1905 și 1918 ar putea sugera - în mod greșit - că interesul său pentru gen a fost modest și a durat mai puțin de cincisprezece ani. În ultimii ani a devenit liderul școlii române de compozitori. De asemenea, a fost foarte respectat ca profesor de vioară. Opere Oedip - tragedie lirică în patru acte pe un libret de Edmond Fleg,&nbsp; Op. 23 Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, Op. 13&nbsp; Simfonia nr. 2 în La major, Op. 17&nbsp;&nbsp; Simfonia nr. 3 în Do major pentru orchestră și cor, Op. 21&nbsp; Poema română, suită simfonică pentru orchestră, Op. 1 Rapsodia română nr. 1 în La major, Op. 11&nbsp; Rapsodia română nr. 2 în Re major, Op. 11&nbsp; Enescu în zilele noastre Un vizitator obișnuit al Bucureștiului de astăzi va fi lovit de proeminența simbolică pe care Enescu o are până astăzi în conștiința națională românească. Există multe monumente dedicate lui.&nbsp; Conservatorul național este numit după el și la fel și orchestra. Cu toate acestea, semnificația sa transcende muzica.&nbsp; Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare. Festivalul Internațional George Enescu 2021(a 25-a ediție) este programat să aibă loc între 28 august și 26 septembrie 2021, cu un program artistic excepțional, susținut de 4700 de artiști străini și români și cu sloganul “O istorie din iubire”. Runa Ene, clasa a 5-a B

Pasionat de operă, a compus 17&nbsp;opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor&nbsp;teatrelor de operă&nbsp;din lume, sunt:&nbsp;Răpirea din Serai,&nbsp;Nunta lui Figaro,&nbsp;Don Giovanni,&nbsp;Cosi fan tutte,&nbsp;Flautul fermecat. A mai compus 19 mise,&nbsp;cantate,&nbsp;motete&nbsp;pentru soprană și orchestră,&nbsp;oratoriul&nbsp;„Die Schuldigkeit des ersten Gebots” și, în fine,&nbsp;„Recviemul în re minor”. S-a descoperit că muzica lui Mozart are calități terapeutice. Operele sale sunt folosite în prestigioase instituții psihiatrice. Unele surse susţin că Mozart îşi scria întreaga operă muzicală în minte, auzind şi perfecţionând fiecare notă în parte, şi abia apoi o aşternea pe hârtie. Creaţia sa, de o mare perfecţiune a scriiturii, de o profundă originalitate şi de o acută sensibilitate, are o semnificaţie unică în istoria muzicii. Mottoul lui a fost: „Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine”. Conform aprecierii lui Richard Wagner„Geniul său excepțional îl situează mai presus de oricare maestru, în toate domeniile artei și în toate timpurile”. Alexandra Nițescu, clasa a 9-a B

NU VREAU SĂ-TI SPUN RĂMAS BUN...TE ROG! Această scrisoare o neg din toți rănunchii mei, draga mea.&nbsp; Scumpa mea, Copilărie...Ce ți-am făcut? Uneori mă uit la tine și-mi dau seama că poate nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat. Țin minte tot și pe zi ce trece îmi amintesc din ce în ce mai multe. Este ca și cum nu m-ai lăsa să te uit niciodată, dar în același timp vrei să mă arunci departe, departe de tine... Nu te înțeleg. Mai știi când aveai 11 ani, ai mers în parcul Mogoșoaia și ai învățat să mergi pe bicicletă? Era atât de mare bicicleta aceea că nici nu ajungeai la pedale și până la urmă ți-au dat șaua jos și părea că faci aerobic în aer. Dar atunci când ai mers pentru prima oară într-un parc de distracții și fără a te gândi ai intrat în „Casa Groazei” și ai regretat instantaneu? Erai așa curajoasă, încercai totul cu orice preț. Toate dățile în care te certa mama pentru că te opreai să mângâi toți câinii și toate pisicile străzii, îți spunea că ești „mama tuturor răniților” și tu te strâmbai la ea cu un pisoi în brațe. Toate dățile în care încercai ceva nou și a doua zi te visai profesând ipotetic în viață în acel domeniu. Totuși, asta se întâmpla rar. Mereu ai fost o visătoare, o artistă și o vizionară. Voiai să devii balerină, apoi cântăreață, apoi profesoară de dans. Acum cred că vrei să devii actriță, nu știu exact, n-am vorbit de mult timp. Mai ții minte toate nopțile în care îți puneai atât de multe întrebări câte cuvinte nu există pe pământ? Erai mică, dar gândeai așa de mare... M-ai învățat atât de multe și crede-mă că îmi e atât de greu să rețin tot, nici nu pot să le enumăr... Dar vreau să-mi cer iertare. Poate că în unele momente te-am forțat să pleci de lângă mine și te-am rănit, iar acum vrei să te răzbuni pe mine. Nu mă deranjează, răzbunarea ta-i pe bună dreptate și o voi plăti cu vârf și îndesat. Însă te rog promite-mi ceva! După ce-mi dezgropi toate rămășițele din spatele grădinii tale, să mă chemi din vreme-n vreme să te văd. Să mă uit la tine, așa micuță cum ai rămas, așa firavă. Să mă uit în ochii tăi mari și rotunzi și să-mi spun că fără tine nu ajungeam unde sunt acum. Și-mi pare așa de rău... Asta să fie amărăciunea despărțirii? Acest segment deșart din mine să îl simt? M-am înecat în mine atâta timp strigându-ți să mă salvezi și m-am lăsat păgubașă, iar acum când ai răsărit, am crezut că te-ai întors. Când de fapt... ai venit să-ți iei rămas bun. Promite-mi! Că n-ai să mă lași între buruienile vremii fără tine, măcar o privire, o unghie să-mi lași!&nbsp; Scumpa mea, Copilărie! Nu vreau să mă semnez, să închei acest manuscris pătat de ploi. Nu vreau să-mi iau rămas bun...&nbsp;nu e deloc bun. Îți jur în fața reflexiei din oglindă că nu te voi uita niciodată! Scumpa mea... Camelia Costea, clasa a 10-a A

5 Surprising Facts about Vincent van Gogh's Sunflowers

A pus telefonul la încărcat în priza din dreapta suportului de pahare de lângă chiuvetă și s-a întors pe călcâie, ajungand față în față cu oglinda lungă până în pământ pe care o avea pe peretele bucătăriei. Când a cumparat apartamentul, fostul proprietar i-a spus că oglinda a fost pusă acolo printr-o neînțelegere și că ar trebui dată jos, însă fata nu avea nici timpul, nici voința necesară pentru a o muta. A început să-și scaneze corpul cu privirea. Era înaltă și grăsuță, iar cearcanele de culoare mov închis de sub ochi arătau că nici nu prea dormea. Însă cearcănele nu au fost întotdeauna acolo, iar mai demult nu stătea mereu în pijama. Fără să vrea, gândul a purtat-o iar într-o viață care părea de mult sfârșită. I-au trecut prin fata ochilor toți anii de facultate, în care lupta să-și capete diploma de licență, vremea pe care a petrecut-o pe băncile liceului sau a școlii gimnaziale și timpul cu persoanele importante din viața sa. Dintr-un motiv sau altul, amintirile i s-au blocat pe acea perioadă din viața ei în care totul era lipsit de probleme. A avut o copilărie fericită în care se juca și râdea toată ziua. Poate ca ar fi fost mai fericită dacă ar fi reușit să-și aducă aminte mai multe din cele întâmplate în primii ani de viață, înainte să realizeze că realitatea nu e atât de frumoasă ca-n filme și tristețea nici pe jumătate atât de falsă ca lacrimile goale ale actorilor. Putea să-și amintească lucruri mici, specifice, precum sunetul pe care îl scotea ușa de la camera părinților și felul în care vântul făcea geamul de la baie să se trântească puternic. O lacrimă i s-a prelins pe obraz, fără sa realizeze. Tristețea pe care o simțea era de înțeles. Îi trecuse copilăria și nu avea să mai primească niciodată alta. Nu putea să se întoarcă în timp și să trăiască din nou câteva momente cu familia în "cea mai frumoasă perioadă", nici dacă și-ar fi dat zile din viață. Însă și-ar fi dorit să o poată face și și-ar fi dorit să nu mai uite nimic. Ar fi vrut să-și amintească felul în care zâmbea mama și sunetul râsului tatălui ei. Ar fi dorit să dea la schimb amintiri în care plângea cu lacrimi amare din cauza durerii produse de maturizare, dacă ar fi putut să recapete doar cateva momente bune, fericite, în care încă mai era copil și în care încă putea să zâmbească, fără să poarte povara zilei de mâine.

Marjorie Fleming &nbsp;,,Niște scrieri care au impresionat o lume întreagă” așa poate fi descris în câteva cuvinte jurnalul unei fetițe pe nume Marjorie Fleming. De la oameni de rând până la cei mai cunoscuți nuveliști scoțieni ca Walter Scott sau americani ca Mark Twain au apreciat talentul acesteia. &nbsp;Născută pe data de 15 ianuarie 1803 în localitatea Kirkcaldy din Fife, Scoția, fata a fost cel de-al treilea copil al familiei. A învățat să citească la trei ani, iar înainte de a împlini cinci a avut acces nelimitat la cărțile din biblioteca familiei. Pe parcursul vieții, a fost considerată scriitoarea preferată a nuvelistului Walter Scott, pe care a avut ocazia să-l cunoască datorită relațiilor mamei ei, într-o vizită în Edinburgh. &nbsp;Mult timp și l-a petrecut în compania unei verișoare de 17 ani, urmând să revină acasă în luna iulie a anului 1811. Într-o scrisoare trimisă după două luni tinerei, Marjorie mărturisea speriată că toți oamenii aflați în jurul ei suferă de o boală denumită rujeolă. În noiembrie a contactat și ea boala. Cu câteva zile înainte de a împlini nouă ani, s-a stins din viață în mod inexplicabil, medicii observând până atunci semne ale vindecării. Ulterioarele cercetări au arătat că aceasta suferea de meningită. &nbsp;Înmormântarea lui Marjorie a avut loc în curtea unei vechi biserici parohiale din Kirkcaldy. &nbsp;Celebritatea literară a tinerei scoțiene a atins culmi uimitoare abia după moarte, când jurnalul ținut în ultimele sale 18 luni de viață a fost publicat. Atât acesta, cât și poeziile și scrisorile redactate denotă un talent care nu poate fi necontestat. Cartea a făcut furori în perioada epocii victoriene. &nbsp;Toate manuscrisele lui Marjorie sunt păstrate astăzi la Biblioteca Națională a Scoției, iar unele pasaje pe care le conțin au fost șterse sau rescrise din cauza limbajului nepotrivit din partea unui copil de opt ani sau a altor informații considerate neobișnuite.&nbsp; &nbsp;Povestea unei copile talentate cu un sfârșit atât de tragic prezintă și astăzi o importanță semnificativă în istoria literaturii scoțiene. Briana Berbec, clasa a 10-a B

Mozart - Nunta lui Figaro Uvertura

The Magic Flute – Queen of the Night aria (Mozart; Diana Damrau, The Royal Opera)

Why This Is Rembrandt's Masterpiece

Celibidache in Bucharest: (1978) - Enescu: Rapsodia﻿ Română n°1

CIOCÂRLIA  - George Enescu (The LARK)

Rembrandt Istoricul şi eseistul francez Élie Faure opina că Rembrandt a fost „singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenușa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis”. Considerat a fi unul dintre cei mai mari pictori ai lumii, pictorul şi gravorul olandez a realizat, de-a lungul vieţii, peste 600 de picturi, 300 de gravuri şi 2000 de desene. Viaţa lui Rembrandt a fost ferită până înspre final de sărăcia şi nerecunoaşterea de care au avut parte alţi artişti la fel de celebri. A fost însă marcată de multă suferinţă, atât de multă încât tehnica clarobscur care l-a făcut celebru pare că îi era predestinată. Fiu de morar, Rembrandt Harmenszoon van Rijn a fost singurul dintre cei zece fraţi care a învăţat să scrie şi să citească într-o şcoală latină. În mai 1620, la doar 13 ani, a fost acceptat ca student la Universitatea din Leiden, care era cea mai veche universitate din ţară, având o reputaţie internaţională, unde nu urmează niciun curs, însă visează să devină pictor. Renunţă la facultate şi începe să înveţe tehnica picturii în atelierul lui Jacob van Swanenburgh. Pânzele realizate de el i-au convins pe părinţi să-l trimită la Amsterdam, să studieze sub aripa lui Pieterzoon Lastman, aflat sub influenţa maestrului Caravaggio. Aici descoperă Rembrandt tehnica clarobscurului, cea care foloseşte contrastele puternice între lumină şi întuneric pentru a reda volumele, perspectiva şi adâncimea imaginii prezentate. La doar 27 de ani, în 1633, Rembrandt se întoarce şi se stabileşte la Amsterdam. Talentul său era deja cunoscut şi recunoscut în cercurile artistice ale oraşului, aşa că Rembrandt primeşte rapid propunerea de a deschide un atelier în casa negustorului de artă Hendryck van Uylenburg. Tot el avea să-i aducă și prima comandă mare – Lecția de anatomie a doctorului Tulp, cea care avea să-i facă intrarea în rândul marilor pictori ai vremii.Toate familiile de renume din Amsterdam apelează la Rembrandt pentru realizarea de portrete, astfel încât renumele și averea îi cresc rapid și considerabil. Însuși Henric Frederic de Orania îi face o comandă un tablou și apare astfel seria Patimile Domnului. În 1642, la vârsta de 36 de ani, Rembrandt realizează cel mai apreciat și cel mai controversat tablou al său. „Rondul de noapte” a fost o reală sursă de scandal datorită compoziției neobișnuită la acea vreme, dar și a faptului că în timp a început să-și piardă din luminozitate. Abia în 1975, în urma unei analize cu raze Roentgen, a fost scos la iveală faptul că lacul ce trebuia să protejeze pictura se închide în timp, ajungând să creeze o atmosferă nocturnă.

George Enescu Începuturi George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria. A fost al optulea copil și primul care n-a murit în copilărie. A manifestat încă de mic o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chiorul. Activitate Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena. Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale, în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“.&nbsp; După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899. Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs. La data de 6 februarie 1898 debutează în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu suita simfonică Poema Română. În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia.&nbsp; Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale cele mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11, Suita nr. 1 pentru orchestră, prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13, șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15. Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.

La 4 august 1944, când Anne avea 15 ani, la ascunzătoarea familiei Frank a avut loc o descindere ca urmare a unui pont anonim, iar familia a fost arestată și închisă în lagărul de tranzit de la Westerbork. În luna următoare, au fost deportați la Auschwitz. În octombrie 1944, Anne și Margot au fost trimise la&nbsp;Bergen-Belsen,&nbsp;unde amândouă au murit de tifos în martie 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de&nbsp;eliberarea&nbsp;lagărului. Otto Frank a fost singurul membru al familiei care a supraviețuit Holocaustului. După război, Miep Gies, una dintre creștinele olandeze care au ajutat la ascunderea familie Frank, i-a dat lui Otto jurnalele lui Anne, pe care le păstrase. Otto Frank le-a editat într-o carte numită&nbsp;Jurnalul unei tinere fete, publicată pentru prima dată în Țările de Jos în 1947 și ulterior tradusă în peste 50 de limbi. Casa în care s-au ascuns în Amsterdam, de pe strada Prinsengracht nr. 263, a devenit&nbsp;muzeu&nbsp;și este vizitată de mii de persoane în fiecare an. Cristiana Mureșanu, clasa a 10-a A

Iulia Hasdeu În timp ce scriu acest document ce conține informații despre Iulia Hașdeu nu mă pot abține din a mă întreba care este definiția unui&nbsp;intelectual. Prima descriere atribuită Iuliei de către „istoriile Internetului” este „tânără intelectuală română supradotată”. Citesc aceste patru cuvinte și devin din ce în ce mai curioasă. Am început să caut mai multe articole și am aflat că țara noastră se mândrește cu un suflet inedit care, din fericire, a pășit pe pământurile noastre.&nbsp; S-a născut la București. 14 noiembrie 1869. Fiică a savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hașdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută în Făliciu. La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica”&nbsp;vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la şapte ani scria naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă“. Remarcabilă a fost contribuţia mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-şi literalmente întreg timpul şi toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiţei şi a dălturii voinţei ei de a realiza ceva în viaţă. Erau dovezi ale genialităţii micuţei, care au uimit nu doar familia sa ci şi apropiaţii care treceau pragul casei lor, mulţi dintre aceştia fiind intelectuali iluştri ( tatăl său dispunea de următoarele titluri : academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile ). Un exemplu de personaj intelectual cu care a luat contact micuța este chiar Alexandru Macedonski. Acesta, aflat în vizită la familia Hașdeu, ar fi întrebat-o pe copilă dacă știe vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, la rându-i, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu. Mai târziu, la 8 ani neîmpliniți a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. Tot atunci, Iulia reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română, în ciclul „Istorioare pentru amicele mele şi pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani”. La vârsta de 11 ani, a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele de teatru într-un act, în franceză, „Adieu et Bonne Arrive” ( „Adio și bună sosire” )şi „Les enfants ne jugeant pas” ( „Copiii nu judecă” ) sau povestirile „Trandafirul moşului” şi „Etoile et celeste” ( „Stea și ceruri” ). În anul şcolar 1877 a fost înscrisă în clasa I la Liceul „Sf. Sava“ – tot de băieţi, ca particulară, instituţie pe care a absolvit-o în vara anului 1881 cu rezultate excelente. Din dorinţa ca fetiţa să-şi formeze o temeinică cultură umanistă, părinţii îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală şi limbi străine, cât şi la materiile speciale – pian şi canto – , o atenţie deosebită fiind acordată limbilor latină şi greacă, iar mai târziu artelor plastice. Se spune că dorinţa tatălui ei era ca tot ce-i fusese inaccesibil lui, în copilărie – muzica, pictura şi artele înrudite – să îi fie pus cu generozitate la dispoziţie Iuliei, spre împlinirea ei. Fiind pasionată de muzică şi având o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian.&nbsp;

Tour of the Secret Annex

Dor de copilărie... Mă-ntreb dacă vechea eu ar fi mândră de mine... Ar trebui să-i spun să se bucure de copilărie, Să nu renunțe la visele mărețe, Să nu ajungă doar nişte pagini cu litere şterse. Atunci, totul era mai simplu! Dar, uite cum a trecut timpul! Zilele fără griji sunt de mult apuse, Zâmbete&nbsp;bucuroase rămân în unghere ascunse. Aş da un an din viața mea de acum, Ca să mai merg o zi pe al copilăriei drum. Acum, parcă păşesc pe ace, Dar timpul nu se mai întoarce... &nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;Alexandra Nițescu, clasa a 9-a B

Deși fiecare vârstă a avut frumusețea ei, Vivianne era aproape sigură că nimic nu se putea compara cu amintirile pierdute ale copilăriei sale minunate.&nbsp; Și-a șters cu greu lacrimile de la ochi, dar a lăsat sentimentul de tristețe să-i persiste în suflet. A mers încet până la masa din sufragerie unde era așezat laptopul. A atins întrerupătorul cu buricele degetelor și a aprins lumina, iar apoi s-a așezat înapoi pe scaun. A deschis mailul și a început să scrie un nou mesaj fără subiect. La destinatar a tastat rapid adresa mamei sale și a apăsat butonul de trimitere. Odată ce s-a asigurat ca mailul a fost trimis și-a ridicat picioarele de pe podea și și-a adus genunchii la piept. A început să plângă în hohote, mintea golindu-i-se de cuvintele pe care i le expediase mamei, însă își amintea sigur că își ceruse scuze, spunându-i că vrea să meargă&nbsp;acasă în ziua următoare, să-i revadă pe ambii ei părinți. Poate că nu avea, indiferent ce-ar fi făcut, să își recapete amintirile pierdute ale copilăriei, însă nu era prea târziu să înceapa să creeze din nou câteva amintiri fericite pe care să nu le mai uite niciodată. &nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;&nbsp;Ilinca Goicea, clasa a 9-a C

Rembrandt nu s-a concentrat exclusiv pe realizarea de tablouri pentru clienții bogați. În atelierul său a primit și tineri pictori pe care i-a introdus în lumea lui și cărora le-a transmis stilul său de lucru. Rembrandt se însoară cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă care i-a oferit pictorului locul pentru atelier și primele comenzi. Saskia, îi aduce o dragoste pasională, dar și o zestre de 40.000 de florini și câțiva ani de viață îndestulată în mijlocul burgheziei olandeze.Viața lor este afectată însă treptat de pierderea primilor 3 copii imediat după fiecare naștere. Speranța le revine după nașterea lui Titus, în 1641, dar bucuria ține puțin. Saskia se îmbolnăvește de tuberculoză și moare un an mai târziu. Fără soția pe care o iubise extrem de mult și îi fusese muză în toți acești ani și cu un copil mic în grijă, Rembrandt o angajează pe Hendrickje Stoffels drept educatoare a lui Titus. În timp, între artist și aceasta începe să se înfiripe o poveste de dragoste ce îi readuce acestuia pofta de viață și inspirația. Nu o ia însă de soție, lucru ce atrage asupra lor un proces intentat de justiția ecleziastică pentru imoralitate. Rembrandt începe să piardă comenzi, nu-și mai găsește inspirația și începe să cumpere furibund zeci de tablouri, căutând ceva care să îl ajute. Nu-și găsește muza și se afundă tot mai tare în datorii.La 50 de ani Rembrandt intră în faliment, iar colecția sa de artă este scoasă la licitație. Banii acoperă datoriile, dar îl lasă în sărăcie. În 1663 o pierde și pe Hendrickje, iar 5 ani mai târziu moare și fiul său, Titus. Rembrandt se stinge și el din viață pe 14 octombrie 1669, singur și sărac. A fost înmormântat într-un mormânt nemarcat, în&nbsp;centrul orașului. Bujdoiu Raisa, clasa a 10-a B

Alexandra Nechita - Art Prodigy

ARTIST: The Art of Alexandra Nechita

Watch Picasso Make a Masterpiece

Unde ești copilărie? Creații originale

Name

Safari may block some audio or video from playing automatically and ‘read to me’ will skip these. You can configure this in Safari’s preferences.