Din copilarie

NU VREAU SĂ-TI SPUN RĂMAS BUN...TE ROG!

Această scrisoare o neg din toți rănunchii mei, draga mea.
Scumpa mea, Copilărie...Ce ți-am făcut? Uneori mă uit la tine și-mi dau seama că poate nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat. Țin minte tot și pe zi ce trece îmi amintesc din ce în ce mai multe. Este ca și cum nu m-ai lăsa să te uit niciodată, dar în același timp vrei să mă arunci departe, departe de tine... Nu te înțeleg.
Mai știi când aveai 11 ani, ai mers în parcul Mogoșoaia și ai învățat să mergi pe bicicletă? Era atât de mare bicicleta aceea că nici nu ajungeai la pedale și până la urmă ți-au dat șaua jos și părea că faci aerobic în aer. Dar atunci când ai mers pentru prima oară într-un parc de distracții și fără a te gândi ai intrat în „Casa Groazei” și ai regretat instantaneu? Erai așa curajoasă, încercai totul cu orice preț. Toate dățile în care te certa mama pentru că te opreai să mângâi toți câinii și toate pisicile străzii, îți spunea că ești „mama tuturor răniților” și tu te strâmbai la ea cu un pisoi în brațe. Toate dățile în care încercai ceva nou și a doua zi te visai profesând ipotetic în viață în acel domeniu. Totuși, asta se întâmpla rar. Mereu ai fost o visătoare, o artistă și o vizionară. Voiai să devii balerină, apoi cântăreață, apoi profesoară de dans. Acum cred că vrei să devii actriță, nu știu exact, n-am vorbit de mult timp. Mai ții minte toate nopțile în care îți puneai atât de multe întrebări câte cuvinte nu există pe pământ? Erai mică, dar gândeai așa de mare...
M-ai învățat atât de multe și crede-mă că îmi e atât de greu să rețin tot, nici nu pot să le enumăr... Dar vreau să-mi cer iertare. Poate că în unele momente te-am forțat să pleci de lângă mine și te-am rănit, iar acum vrei să te răzbuni pe mine. Nu mă deranjează, răzbunarea ta-i pe bună dreptate și o voi plăti cu vârf și îndesat. Însă te rog promite-mi ceva! După ce-mi dezgropi toate rămășițele din spatele grădinii tale, să mă chemi din vreme-n vreme să te văd. Să mă uit la tine, așa micuță cum ai rămas, așa firavă. Să mă uit în ochii tăi mari și rotunzi și să-mi spun că fără tine nu ajungeam unde sunt acum. Și-mi pare așa de rău... Asta să fie amărăciunea despărțirii? Acest segment deșart din mine să îl simt? M-am înecat în mine atâta timp strigându-ți să mă salvezi și m-am lăsat păgubașă, iar acum când ai răsărit, am crezut că te-ai întors. Când de fapt... ai venit să-ți iei rămas bun. Promite-mi! Că n-ai să mă lași între buruienile vremii fără tine, măcar o privire, o unghie să-mi lași!
Scumpa mea, Copilărie! Nu vreau să mă semnez, să închei acest manuscris pătat de ploi. Nu vreau să-mi iau rămas bun... nu e deloc bun. Îți jur în fața reflexiei din oglindă că nu te voi uita niciodată! Scumpa mea...
Camelia Costea, clasa a 10-a A

Raisa Bujdoiu
clasa a 10-a B

Mara Rosu,
clasa a 10-a B

Bariera magică a copilăriei nu are limite...

  Nu mi se întâmplă des să îmi vină în minte imaginea fetiței micuțe, cu capul în nori, cu cârlionți în păr de parcă tocmai fusese martora unei explozii, alergând de colo-colo și ținând în brațe păpușa de care nu se dezlipea niciodată.
   Purta întotdeauna rochii lungi, cu volane și mărgele la gât. Era fascinată de sunetul perlelor, care se scuturau neîncetat, iar rochița ei lungă se ondula asemenea valurilor acolo unde muzica picura sunete vieneze.
   Râdea mereu și făcea năzdrăvănii, de parcă era un mic vârtej de energie pozitivă. Nu stătea locului nicio clipă. Nu apucai să te uiți la ea puțin, să vezi cum flutura în aer buclele-i aurii ca niște păsări de mătase, că deja era în capătul celălalt. Era năstrușnică, nevoie mare, dar chipul angelic nu o trăda niciodată. Zâmbetul ei cald parcă însenina întreaga încăpere. Era mereu cu capul în nori, trăia visând… trăia într-o lume de basm, o lume a păpușilor, a magiei, a vrăjilor. Trăia pe norişorul ei pufos, de pe care nu cobora... Era o fire ageră și inteligentă. Spunea că o să fie cea mai bună mămică din lume, pentru că își îngrijește păpușile exact așa cum trebuie. Și nu rata nicio ocazie să le spele, schimbe sau să le plimbe prin parc. Mai mult de atât, în joaca ei, spunea că o să devină profesoară. În viziunea unui copil de 5 ani, a fi profesor însemna dragoste nemărginită față de elevi, pe care, ulterior, îi ademenea în tainele lecturii.
   Surprinzător era faptul că își lua rolul tare în serios. Avea o tabla mare, albă, pe care scria lecția.. Și în fiecare zi preda o lecție nouă… Fie ca vorbea de corpul uman sau de rochii de prințese, tot lecție se numea. Și chiar dacă nu era scris ceva coerent pe tablă, avea valoare sentimentală, pentru că, de fiecare dată stătea să le explice pana la ultimul detaliu. Astfel se asigura ca micuții din fata ei înțelegeau tot.
    Acest joc „de-a profesoara” nu înceta niciodată. Pentru ca iubea să facă asta. Și întotdeauna se asigura că era o bună educatoare sau profesoară, pentru că le corecta temele, pe care tot ea muncea să le rezolve. Și dacă învăța o lecție nouă la şcoală o studia temeinic într-un univers în care ea era profesorul.
Îi plăcea să facă cum vrea ea, să fie șeful și să se facă înțeleasă. Își imagina că micuții o laudă şi îi spun mereu că și-au îmbogățit bagajul de cunoștințe. Făcea excursii și pleca în lumea largă, care se limita la camera de alături, dar pentru ea era un paradis.
   Alături de ea toate păpușile și plușurile din cameră prindeau grai omenesc și spuneau vrute și nevrute. Dansau şi cântau, săreau și țipau. Ba chiar deranjau orele. Și atunci micuța se supăra foarte tare..
   Niciun elev nu scăpa de amarnica pedeapsa a colțului. Simțea o anume satisfacție când își mustra copiii și își imagina cum îi aruncă priviri care mai de care mai sfidătoare la care ea, ulterior, răspundea cu o vorbă bună și dulceață în glas. Așa se făcea că imediat le trecea tuturor orice supărare.
   În pauza de masă, pregătea cu migală gustări pentru fiecare micuț. Iar când venea ora de culcare, îi schimba tacticos pe copilași, le cânta un cântec de leagăn și aștepta cu orele la căpătâiul lor, dezmierdându-le părul inexistent. Și era tare mandră ca toți copiii reușeau să doarmă ore bune. Uneori, adormea şi ea, alteori fura startul și începea să se uite la un episod din serialul preferat.
Casa ei era un univers al păpușilor. Hăinuțele micuțe erau așezate atent în dulăpioarele înguste. Fiecare elev beneficia și de orele lui de joacă, de propriul pătuț, de propriile jucării de pluș și chiar de propriile hăinuțe. Avea și zile în care organiza un carnaval. Și atunci toată casa îmbrăca straie de petrecere. Nu contenea să râdă, să cânte și să arunce în sus confetti. Cânta mereu un la mulți ani triumfător şi o atmosfera plină de chicote inunda toată casa.  Adora să se joace, jocul era viața ei și era foarte important pentru ea, pentru că, în mica ei lume de basm, totul părea real…  Putea fi scriitorul propriului destin, putea fi oricine și se putea proiecta în orice lume își dorea, deoarece nimeni nu o oprea.
Asta pentru ca bariera magică a copilăriei nu are limite…

Laetiția Hossu-Longin,clasa a 10- a A

Dor de copilărie...

Mă-ntreb dacă vechea eu ar fi mândră de mine...
Ar trebui să-i spun să se bucure de copilărie,
Să nu renunțe la visele mărețe,
Să nu ajungă doar nişte pagini cu litere şterse.

Atunci, totul era mai simplu!
Dar, uite cum a trecut timpul!
Zilele fără griji sunt de mult apuse,
Zâmbete bucuroase rămân în unghere ascunse.

Aş da un an din viața mea de acum,
Ca să mai merg o zi pe al copilăriei drum.
Acum, parcă păşesc pe ace,
Dar timpul nu se mai întoarce...

Alexandra Nițescu, clasa a 9-a B