Târziu, când zăpezile sunt albastre, de Fănuș Neagu

Propunător,
PIPP, Zgleajă Elena-Carmen
Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu"
Ghermănești, Ilfov

Târziu, când zăpezile sunt albastre
de Fănuș Neagu

Clasa a IV-a

2.3. Prezentarea ordonată logic și cronologic a unui proiect/ a unei activități derulate în școală sau extrașcolar;
3.2. Asocierea elementelor descoperite în textul citit cu experiențe proprii ;
3.4. Evaluarea elementelor textuale care conduc la înțelegerea de profunzime în cadrul lecturii;
4.2. Redactarea unor texte funcționale scurte pe suport de hârtie sau digital;

Târziu,când zăpezile sunt albastre
de Fănuș Neagu
Băiatul se numea Bănică, iar cățelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într‑o cratiță, primise porecla Tocănel.
Ninsese o zi și o noapte – acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor și ei ședeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă ușă, vârât într‑un ciorap de lână, căruia băiatul îi deșirase laba, transformându‑l astfel într‑un costum, pe care cățelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieșea afară în aer. Soba frigea – ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină – și undeva, într‑o spărtură a peretelui, cânta un greier, parcă bătându‑și joc de vântul care gonea pe sub streșini, răsucind zăpada și aruncând‑o peste coama salcâmilor.
— Tocănel, zise Bănică, ținând ochii închiși, moleșit de căldură, spune‑i ticălosului ăla să tacă!
— Eh, dac‑aș ști unde e! făcu Tocănel.
O pasăre trecu pe la geam, atingându‑l cu vârful aripii.
— Parc‑a bătut cineva, spuse Tocănel.
— O vrabie. A trimis‑o cocoșul de lemn de pe stâlpul porții. L‑au îngropat zăpezile, îngheață.
— Și e prietenul nostru, spuse Tocănel. Astă‑toamnă, când se culegeau viile, te‑ai suit în spinarea lui și te‑a dus să culegi nuci din podgorie.

— Nu e chiar așa, răspunse Bănică, te‑am mințit. M‑am suit în spinarea lui și m‑a dus în luncă, unde s‑a întâlnit cu toți cocoșii de lemn din sat. Era lună plină și ei toți ședeau roată în jurul salcâmului bătrân, unde‑am stat noi o zi ca să prindem iepuri. Cocoșul nostru mi‑a zis: „Bănică, te‑am adus până aici și, dacă vrei, te ridic până la nori, unde plouă mereu. Ce vezi acum să nu spui la niciun om, te juri?” „Mă jur.” Era lună și toți cocoșii erau vii, că pe lună, când doarme toată lumea, prind viață și se duc de la o poartă la alta să mai schimbe o vorbă.
— Dar la nori ai ajuns? se interesă Tocănel.
— Nu s‑a putut. Tot cerul era albastru și nu se vedea nicio urmă de nor. O să mă duc cu el, cu albinele din livadă, care au un coș mare pentru cules miere și câteodată iau și ele câte un băiat și‑l poartă din floare în floare și la nori, unde beau apă.
— N‑o să te duci, pentru că și pe ele le‑a astupat zăpada, spuse Tocănel. Nici eu, dar nici tu!
— Ascultă, se‑nfurie Bănică, o să‑ți dau vreo două peste bot.
— N‑ai decât. Dar să știi că nu mai vorbesc cu tine, am să vorbesc numai cu cățeii.
— Și eu am să te trag de zgardă în zăpadă și‑ai să degeri.
— Până una‑alta degeră cocoșul. Și nici albinele n‑o duc mai bine. Ai vreo idee cum să le scăpăm?
— Da, zise Bănică, intră sub pat și dă‑mi roatele de la căruț.

Tocănel se strecură sub pat și rostogoli roatele în mijlocul odăii.
— Greierul e aici, se auzi vocea lui, ce fac, îl plesnesc?
— Lasă‑l, răspunse băiatul, ne răfuim noi cu el mai târziu.
— Apucă roatele, zise Bănică. Eu ridic soba și tu să fixezi roțile dedesubt. Așa, făcu el opintindu‑se, ai grijă să nu‑ți cadă vreun bob de jar pe blană.
Bănică ținu soba în brațe și Tocănel îi puse roțile. Când sfârșiră, băiatul era roșu de atâta chin, iar Tocănel se trase lângă perete și căscă gura ca prostul. Bănică luă vătraiul și făcu semn să i se deschidă ușa. Înainte de a scoate soba afară, se opri un moment și zise:
— Hei, ticălosul ăla care cânți mereu și‑mi strici somnul, dacă vrei să n‑o pățești, vino cu noi!
Dându‑și seama că n‑o să‑i fie moale dacă se ascunde, greierul veni țopăind și intră în buzunarul băiatului.
— Gata, spuse el, și împinse soba cu vătraiul în tindă și de acolo în curte.
Zăpezile înalte cât malul, întărite de ger și de vânt, începură să sfârâie și să se înmoaie. Bănică, fără să‑i pese că deasupra se zbătea, hohotind, viscolul, împingea soba spre livadă, și‑n urma lui rămânea o cărare adâncă, pe care venea Tocănel fluturând din coadă. Ajunse la stupi – aveau zece – și‑i încălzi pe toți, iar lângă cel așezat în coada gardului de mărăcini se opri și‑i spuse lui Tocănel:
— Aici țin ele coșul cu care o să zbor în nori. Dacă o să mă asculți mereu, te iau și pe tine.
Se întoarse în odaie, ducând și soba cu el. Îi desfăcu roțile și, obosit, se culcă. Târziu, când se trezi, Tocănel moțăia încă după ușă, sub mătură, iar greierul cânta sub pat. Privi pe fereastră și văzu că se luminase. Ningea – o ninsoare deasă, bătând în albastru – și sub perdeaua de fulgi văzu cărarea tăiată de el, către poartă.
Se ridică în coate și se răsti la cățel:
— Tocănel! Trezește‑te, trebuie să ieșim cu sania!